Am coborat scarile grabit sa ajung la mine pentru ca ma astepta ea. Am profitat de faptul ca ploua tare si am mai zabovit putin, m-am pierdut in ganduri prea contorsionate ca sa ma ajute cu ceva. Mi-am dorit sa fie altfel, mi-am imaginat ca uneori povestea noastra chiar are contur, credeam ca nu este doar o relatie, ci o ...intalnire. Ma simt la fel si cu ea, si fara ea. As fi vrut „sa-mi fie dor de tine chiar cand te tin de mana” precum in povestea dintre Lavinia si Adrian, nu sa doresc sa te vad cum pleci, sa-ti urmaresc pasii, si nu doresc sa ii opresc. Nu vreau sa plec, dar nici nu pot sa raman. Nu pricep de ce uneori este atat de greu, de ce ma simt oribil. O vad. Nu arata ca acum putin timp, e schimbata, ma priveste gresit si-mi vorbeste serios. Inainte se lumina camera, si timpul si lumea cand zambea.
- Se putea sa pleci mai tarziu de acolo? Nu cred ca se supara cineva. E oricum la fel, cu tine plecat sau cu tine aici, care desi esti cu mine parca nu te vad langa mine.
- Mi-am imaginat exact cuvintele astea cum veneau dinspre tine, spun anapoda...uneori esti atat de imprevizibila.
- Poti sa pleci, atunci.
- Esti sigura?
- Poti sa pleci.
- Tot ce ti-am spus a fost sincer!
- Dar tot ce nu mi-ai spus? A fost tot sincer?
Si am plecat si nu m-am gandit sa ma intorc, pentru ca a fost precum „Ezitarea” lui George Tarnea „Prea repede uitam ce-avem de spus / Un zbor in minus, o cadere in plus.../La tine-i vara si la mine-i frig, / Nici nu te las de tot, nici nu te strig.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu